„Poveștile Marii Uniri”: un mic cadou de Centenar

Când am început, acum exact un an, „Poveștile Marii Uniri”, în „Formula AS”, îmi doream să pot scrie măcar una pe lună. Știam că e imposibil, pentru că urma să documentez și alte teme.

Au ieșit până la urmă cinci documentare, patru deja publicate, unul păstrat pentru 2019, când îi vine și lui „Centenarul”.

Am început cu dramatica poveste a refugiului de la Iași. Înainte să devină Mare, România a fost, pentru o vreme, mai mică decât a fost vreodată: îngrămădită în Moldova, ata­ca­tă din toate părţile de duşmani, cu guvernul şi cu Casa Regală pă­răsind în grabă Capitala, pen­tru a se retrage într-un lung şi dureros refugiu, în pre­gă­tirea unei contraofensive la care, la drept vorbind, puţini mai sperau.

Dacă mai era cineva care mai spera, aceea era Regina Maria. Am urmărit, pas cu pas, frământările ei în acest prim documentar al seriei.

Mai apoi, ajuns prin Apuseni, m-am întors la povestea unui om fără de care Marea Unire nu poate fi imaginată: Avram Iancu. Avram Iancu a fost primul care, în discursul său de la Blaj, din 1848, a spus răspicat ce-și doreau românii ardeleni: „Uitaţi-vă pe câmp, suntem mulţi precum cu­curuzul brazilor, suntem mulţi şi tari! Noi vrem să ne unim cu Ţara!”.

Tot în Ardeal, în Sălaj, avea să merg, ulterior, pe urmele lui Iuliu Maniu: un personaj providențial, principalul organizator al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

Povestea lui Iuliu Maniu din zilele premergătoare Marii Uniri era atât de spectaculoasă încât am mers, în toamna aceasta, până la Viena, locul în care Maniu a început organizarea „Oastei Unirii”. Ajutat de ofițerii români din armata imperială, Maniu i-a strâns laolaltă pe toți soldații ardeleni care luptaseră pentru Austro-Ungaria și i-a pus să jure credință unei Românii care era încă un vis pentru cei mai mulți dintre contemporanii săi. Ajunsă în țară, „Oastea Marii Uniri” a format Gărzile Naționale românești care au asigurat siguranța Marii Adunări Naționale și a apărat decizia de unire cu România.

*

Căutând în urmă, am mai găsit câteva povești, scrise în timp, despre Primul Război Mondial, despre Marea Unire și despre personajele-cheie ale momentului.

Povestea episcopului Iuliu Hossu, cel care a citit declarația de la Alba Iulia, a fost unul dintre primele documentare pe care le-am scris pentru „Formula AS”.

„Crăciun în tranșee”, textul pe care l-am scris de Crăciunul lui 2014, are și el povești emoționante de pe frontul de la Piave, acolo unde au luptat mulți români ardeleni, cot la cot cu Iuliu Maniu.

În fine, „Lista Morții” spune și ea o parte a poveștii Marii Uniri. Dar sunt atâtea și atâtea povești nespuse sau nespuse până la capăt. Măcar asta dacă am fi reușit să facem în acest an din care nu rămânem cu nimic memorabil.

*

Poveștile Marii Uniri sunt, însă, cu adevărat memorabile. Unele dintre ele – povestea exilului – explică de ce suntem și azi unde suntem, altele sunt antidepresive tomcia pentru zilele pe care le trăim la Centenar. Și unele, și cele mai dramatice, și altele, cele mai entuziasmante, sunt lectură obligatorie. Mai ales la cum se predă Istoria în școlile noastre…

 

File din istoria fonfleului românesc: cum a ajuns fata popii din mahalaua Stelea mare vedetă de comedie la Paris :D

– Povestea unei invenții grosolane din presa interbelică –

Notă pentru necunoscători: “Fonfleul e ştirea gogonată, fără nici o acoperire în realitate, servită publicului consumator ca având credibilitatea unei surse sigure” – Ion Cristoiu

Documentam zilele trecute niște scandaluri amoroase petrecute în zorii (sau în noapțile fierbinți?!) României moderne. Povești puțin știute, unele devenite secrete de stat, din rațiuni de imagine, altele, ajunse la urechile jurnaliștilor, transformate chiar în scandaluri diplomatice.

Sunt implicate nume cu mare reputație în istoria noastră, nume care scapă printre notele seci de jurnal ale unor observatori deloc mai puțin notorii. Mergând pe urma acestor nume, am dat, inevitabil, peste alte povești savuroase.

Le-am confruntat și pe acestea cu documente contemporane epocii lor și așa am ajuns, la un moment dat, în arhiva Bibliotecii Digitale a Bucureștilor, citind articole din faimoasa “Ilustrațiune Română”, suplimentul celor de la “Universul”.

Pe pagina 3 a unui număr din 1937, dau peste o poveste senzațională de pe vremea lui Grigore Ghica Vodă: fascinația pentru spectaculoase reprezentații internaționale de teatru face victime până și în mahalalele Bucureștilor.

Fiica unui preot se îndrăgostește de un actor italian și fuge cu el în Italia. Dramă mare în mahala, dramoletă în Italia, unde fantele se plictisește repede de fata popii și o lasă baltă.

Dar fata își urmează visul. Pleacă la Paris, face studii teatrale și ajunge o mare vedetă a comediei, sub numele de Esmeralda de Repay. Moare în 1863 și e îngropată cu mare pompă la Paris… Prea frumos ca să fie adevărat!

Am încercat în fel și chip să dau de faimoasa Esmeralda de Repay. Văzând cum mă chinui, Google a încercat, simpatic, să mă ajute, sugerându-mi ba “replay”, ba “repayment”, în loc de Repay. În zadar! Tot ce am găsit a fost un articol din “Jurnalul național”, din 2008, care preluase povestea din “Ilustrațiunea” fără să o mai verifice. Vorba aceea, nu lăsa realitatea să-ți strice o poveste bună!

Aventura “celebrei duduci” nu e, de fapt, decât un mare fonfleu de presă. Are, totuși, câteva exagerări scăpate din prea mult entuziasm – așa e când te fură povestea! – fata popii se numește fix Smărăndița!, epitaful îi e scris taman de Dumas! și alte câteva, pe care vă las plăcerea să le descoperiți singuri.

Dar stilul, ca și locul pe care îl ocupă în revistă, nu lasă nici o îndoială că genul era bine împământenit în presa interbelică românească. Tradiția continuă. Lectură plăcută!

Eminescu, fotbalistul

La mijlocul secolului al XIX-lea, pe când era licean la Cernăuţi, Mihai Eminescu era, la fel ca şi colegii săi, mare amator de fotbal. Ignorate de specialişti, amintirile unui fost coleg de şcoală aduc detalii savuroase despre pasiunea cu care Mihăiţă bătea mingea pe maidanul Cernăuţiului.

Eminescu şi fotbalul: o asociere imposibilă, care scapă şi manualelor şcolare, şi zecilor de tomuri care au întors pe toate feţele viaţa şi opera celui mai important nume al literaturii române, şi care scapă, deopotrivă, biografiilor, romanţate sau nu, care i-au fost dedicate poetului. Născut la jumătatea secolului al XIX-lea, întocmai când fotbalul prindea viaţă în Anglia, şi trecut în nefiinţă în 1889, pe când multe dintre marile cluburi occidentale de azi nici nu erau înfiinţate, Mihai Eminescu – geniul absorbit total de misiunea sa culturală, cum ni-l prezintă, excesiv şi tezist, majoritatea exegeţilor săi – nu putea avea nici o legătură cu o pasiune atât de derizorie precum era văzută în epocă cea pentru „jocul cu mingea”.

„Aici juca fotbal Eminescu!”

Şi totuşi, ceea ce scapă superficialităţii procupată de esenţe a istoriei literare nu are cum să scape dragostei şi dedicaţiei pentru detaliu a unor oameni care au făcut un mod de a fi din cultivarea legăturilor pe care Mihai Eminescu le-a avut cu oraşul lor de suflet, Cernăuţiul, locul în care a studiat şi în care s-a format marele poet naţional. Cuplul Elena şi Vasile Tărăţeanu, doi români din Cernăuţi, ea – muzeograf, el – poet şi jurnalist, sunt veritabili ghizi ai tuturor celor care, ajunşi în oraşul din nordul Bucovinei – azi parte a Ucrainei, doresc să calce pe urmele paşilor tânărului “Mihăiţă Eminovici”. Mic de statură, dar energic din cale afară, Vasile Tărăţeanu se zbate, fără frică, pentru fiecare părticică de românism din Cernăuţi. Ştie atâtea despre Cernăuţiul lui Eminescu şi nu e amănunt de care să nu-l lege o amintire de suflet! „Aici e casa şi mormântul lui Aron Pumnul, profesorul lui Eminescu, e liceul unde a studiat, şcoala greco-orientală. Mai există, apoi, o bucată din clădirea unde a fost <<Hotel de Moldavie>>, unde îşi ţineau spectacolele trupele lui Fani Tardini şi Pascaly, iar Eminescu, tânăr gimnazist, venea şi asista la toate spectacolele. Mai exista şi azi casele în Eminescu a trăit în diverse perioade, mai există şi alte locuri, să tot fie vreo 20, care amintesc de Eminescu în Cernăuţi…”, povesteşte, aprins de pasiune, Vasile Tărăţeanu.

Iar printre aceste locuri e – surpriză! – şi “toloaca”, maidanul de la marginea vechiului oraş, pe care gimnazistul Mihai Eminescu bătea mingea cât era ziulica de lungă după ore sau când chiulea de la cursurile care nu îl interesau! “Juca fotbal Eminescu?”. Elena Tărăţeanu zâmbeşte cald la mirarea jurnalistului. “Şi încă ce-o mai fi jucat, drăguţul de el! Dacă voiai să-l găseşti sigur pe Mihăiţă, aici trebuia să-l cauţi după ore!”, spune, pe ton mămos, dragoste amestecată cu grijă, doamna Elena, în timp ce îmi arată parcarea uriaşă a unei firme de transport care se află azi pe locul vechiului teren de fotbal al lui Eminescu şi al prietenilor lui de joacă.

Colegi de echipă: Eminescu şi Ştefanelli

Din vasta bibliotecă dedicată lui Eminescu a familiei Tărăţeanu din Cernăuţi, doar într-un volumaş cât o broşură găseşti incredibilele detalii despre pasiunea pentru fotbal din adolescenţa poetului. Un volum de “Amintiri despre Eminescu”, scris de Teodor Ştefanelli, magistrat şi scriitor, academician, fost coleg de şcoală la Cernăuţi cu Mihai Eminescu. O carte scrisă cu pasiunea teribilă a prieteniei ce i-a legat pe cei doi, ale cărei detalii au fost pe nedrept ignorate de cercetătorii vieţii şi operei lui Eminescu.

În 1860, Mihai Eminescu era deja de 2 ani în Cernăuţi, când s-a întâlnit pentru prima oară cu Teodor Ştefanelli. Absolvise cu brio clasele a III-a şi a IV-a ale Şcolii primare National-Hauptschule şi era în clasa a II-a de liceu, pe când Teodor era de-abia “boboc”. Apropierea dintre cei doi a fost de la început magnetică. Din primul moment, Eminescu l-a luat pe Ştefanelli deoparte, ca pe un frate mai mic, şi l-a iniţiat în ceea ce însemna viaţa de licean. Astfel l-a cunoscut Ştefanelli pe tânărul rebel căruia puţin îi păsa, bunăoară, de matematici, dar care era sclipitor la materiile care îl interesau – religie, istorie universală şi limba şi literatura română, pe care le-o preda profesorul Aron Pumnul. „Cât timp a urmat Eminescu liceul, era vorbăreţ şi vioi şi avea un vecinic surâs pe buze, afară doar când nu ştia lecţia. Acest zâmbet prielnic le-a câştigat inima colegilor săi”, povesteşte Ştefanelli. Mihăiţă era capabil de mari gesturi de prietenie, îşi aminteşte Teodor, evocând un episod în care el însuşi fusese pedepsit cu o oră de “carcer” (închis singur într-o sală după cursuri, n.a.) din pricina unei năzbâtii. Eminescu, care văzuse scena, a împrumutat bani de la paznicul şcolii şi a venit cu buzunarele doldora de covrigi ca să-i ţină de urât prietenului său, iar într-un final a reuşit chiar să-l înduplece pe paznic să îi elibereze mai repede din “carcer”. “Onufri ne dete drumul, dar ne zise să nu spunem nimanui nimic, c-apoi vai de capul nostru, iar amândoi ne-am dus pe toloacă, unde împreună cu alţi colegi am jucat mingea până pe înserate…”. Evocarea emoţionantă a lui Ştefanelli e, în fapt, prima atestare a pasiunii pentru fotbal a tânărului Eminescu!

Bătăi ca între ultraşi

La mijlocul secolului al XIX-lea, Cernăuţiul era parte integrantă a Imperiului habsburgic. Conectat prin tinerii care studiau la Viena la tot ce însemna moda occidentală, nu e de mirare că Cernăuţiul adoptase de timpuriu jocul cu mingea, care devenise atât de popular pe vremea lui Eminescu încât tinerii din oraş ajunseseră să se bată la propriu pentru un loc pe terenul amenajat pe maidanul oraşului! Ştefanelli povesteşte cu mult haz un astfel de episod, căruia i-a căzut victimă împreună cu Mihai Eminescu. “Eu am locuit mulţi ani în strada Cuciur-Mare, şi înaintea locuinţii mele se întindea aşa-numita toloacă a oraşului, unde studenţii jucau adesea în orele libere mingea. Şi Eminescu era adese printre noi şi juca cu noi mingea.

Îmi aduc aminte că într-o vreme se iscase mare ceartă între studenţi şi între ucenicii şi calfele meseriaşilor din oraş, fiindcă fiecare partid voia să ocupe exclusiv pentru sine terenul de joc. Au urmat şi bătălii serioase, în care însă studenţii rămăseseră învingători, căci erau mai mulţi la număr şi poliţia era de partea lor. Noi doi, adică eu şi Eminescu, fiind prea mici, nu luam parte activă la aceste lupte, dar nici pasivi nu eram, pentru că la locuinţa mea se afla sub streaşină un depozit de beţe şi nuiele, pregătite anume pentru acest scop.

Când lupta era signalizată, eu şi Eminescu scoteam armele şi trecând cu dânsele numai drumul, eram pe toloacă şi pe împrăştiam între studenţi ca să învingă. O dată însă, în învălmăşeală, ne rătăcirăm printre <<duşmani>> şi numai o fugă sănătoasă ne-a scăpat de bătaia zdravănă ce ne ameninţa. Atuncea venise Eminescu cu o carte împrumutată de la biblioteca studenţilor şi în această învălmăşeală Eminescu a scăpat cartea pe câmpul de luptă, iar duşmanii au făcut-o bucăţele. Eminescu era nemângâiat, temându-se că neînapoind această carte nu va căpăta altele”, conchide Ştefanelli amuzantul episod al bătăliei pentru terenul de fotbal.

De la “toloacă” la bibliotecă

Cu timpul, o ilustrează tot amintirile lui Teodor Ştefanelli, tânărul Eminescu avea să aleagă tot mai adesea cartea în locul mingii de fotbal. Se închide cu zilele în fabuloasa bibliotecă a lui Aron Pumnul, începe să scrie poezii, se dedică tot mai mult studiului şi literaturii, teatrului, se îndrăgosteşte actriţa Eufrosina Popescu, apoi fuge cu ea, alăturându-se trupei de teatru a lui Mihai Paskaly… Poveştile legate de pasiunea pentru fotbal din adolescenţă rămân, stinghere, amintiri dintr-o altă viaţă, într-o cărţulie cu coperte portocalii dintr-un ungher de bibliotecă, undeva la Cernăuţi. Din când în când, rar, curiozitatea câte unui turist mirat că “Eminescu” şi „fotbalul” pot face sens într-o frază, o duce pe doamna Elena Tărăţeanu în ungherul bibliotecii, acolo unde e locul “Amintirilor despre Eminescu” ale lui Teodor Ştefanelii, colegul de şcoală şi coechipierul la fotbal din tinereţe al lui Mihai Eminescu.

Literatura şi fotbalul

Numeroase nume mari ale literaturii universale şi naţionale au practicat fotbalul sau şi-au mărturist deschis pasiunea pentru acest sport. Filosoful şi scriitorul francez Albert Camus este singurul fost fotbalist câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură. Pe lângă această distincţie, Camus are în “palmares” şi Cupa Campionilor din Africa de Nord! Salman Rushdie, JK Rowling, George Orwell, Jean Paul Sartre şi Oscar Wilde întregesc “echipa” scriitorilor iubitori de fotbal. Literatura română completează lista cu nume precum Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Ion Băieşu, Teodor Mazilu, Radu Cosaşu, Radu Paraschivescu sau Nicolae Manolescu.

Noul echipament al Barcelonei pentru sezonul 2012 – 2013

Site-ul oficial al echipei FC Barcelona a făcut public, în urmă cu puţin timp, mult aşteptatul design al noului echipament pentru sezonul 2012 – 2013. Dacă actualul tricou de joc e format din dungi foarte subţiri care alternează culorile clubului, blau-grana, pe noul echipament dunga roşie de pe mijloc şi cele două dungi albastre, toate foarte late, fuzionează, dând un aspect modern şi spectaculos.

Metafora fuziunii coloristice face trimitere la naturaleaţea mixului dintre marile vedete şi jucătorii produşi de academia “La Masia”, filosofia care a stat la baza succeselor Barcelonei din ultimele decenii.

După ce vechiul echipament a fost criticat public de Leo Messi pentru că reţinea transpiraţia şi devenea tot mai greu pe parcursul meciului, noul tricou este un pariu tehnologic al celor de la Nike, care propun tehnologia Dri-FIT. Fiecare tricou are la bază circa 13 sticle de plastic reciclate, fiind cel mai ecologic astfel de produs marca Nike.

Echipamentul de rezervă va fi o explozie de culoare, galben cu portocaliu, cu trimitere la jocul sclipitor al echipei, dar şi la moştenirea culturală şi artistică a oraşului. În tradiţia ultimilor ani, al treilea echipament la fi actualul echipament secund, cel negru.

Într-un sondaj online găzduit de influentul ziar catalan “Sport”, fanii Barcei se arată nemulţumiţi de noul design (82% din peste 5.000 de voturi)!

De la Cesc la Cesc: Barcelona şi fotbalul total

Derby-ul de sâmbătă din La Liga dintre Real Madrid şi FC Barcelona a fost special din mai multe puncte de vedere. Nu a mai avut încrâncenarea primelor dueluri care au pus faţă în faţă filosofiile de joc ale lui Jose Mourinho şi Pep Guardiola; presiunea a stat de data acesta în mici detalii, în subtile ajustări şi în aproape imperceptibile clipe de inspiraţie. Multe dintre aceste detalii au scăpat analizelor la cald, de după meci. Însă dacă revezi şi revezi fazele importante, ele apar la lumină şi pun meciul în ansablu, ca şi evoluţiile în parte ale jucătorilor de pe teren, într-un just context.

S-a spus, bunăoară, că Cesc Fabregas nu a făcut un meci mare şi că şi-a salvat evoluţia făcând ceea ce fac, adesea, marii jucători – fiind decisivi atunci când e mai mare nevoie. “Diario Sport” vine însă azi tocmai cu unul dintre acele detalii fine care au făcut diferenţa sâmbătă. Un detaliu care dă mult mai multă greutate jocului lui Cesc. Şi un detaliu care vorbeşte, dacă meciul în sine, în ansamblul lui, nu a făcut-o cu suficientă convingere, despre forţa fotbalului Barcelonei. Despre fotbalul total în secolul XXI.

Faza din minutul 66, în care Fabregas a marcat golul care a închis tabela de pe “Santiago Bernabeu”, a pornit de la o intercepţie realizată chiar de el, la 30 de metri de propria poartă. Continuată de Iniesta, Messi şi Dani Alves, acţiunea a fost finalizată de fostul “tunar” londonez, venit lansat după o învăluire de aproape 50 de metri.

O nouă magie marca Cuenca

Devenit practic om al primei echipe şi primind minute meci de meci din partea lui Josep Guardiola, tânărul Isaac Cuenca impresionează nu doar prin aerul proaspăt pe care îl aduce în vestiarul greu de medalii şi trofee de pe Camp Nou, ci şi printr-o tehnică ieşită din comun. Remarcată de mulţi în imagini surprinse pe străzile din Barcelona în copilărie, tehnica tip “freestyle” a lui Cuenca a ajuns şi pe terenurile de antrenament, sub ochii lui Guardiola şi Puyol. Cuenca şi-a surprins recent coechipierii şi antrenorul prin execuţiile sale în cadrul unui joc tip “5 contra 2”.

Eleva-model: despre “machiajul” lumii noastre

Se spune că nimeni nu e, în realitate, atât de pocit ca în poza de buletin, dar, cu siguranţă, nici atât de frumos ca-n poza de profil de pe Facebook. Aaron K., unul dintre cei mai apreciaţi fotografi de fashion/beauty din Noua Zeelandă, zice acelaşi lucru, doar că mai fin şi, deopotrivă, mai profund. Proiectul său “Model student / Student model” atrage atenţia asupra folosirii în advertising şi modelling a unor persoane prezentate ca fiind mult mai mature şi mai atractive sexual decât sunt ele în realitate. Aaron propune într-un reuşit contrast a posibilă definiţie a lumii noastre. O lume a fetişului şi a disimulării,  o lume a extremelor şi a ipocriziilor de tot felul, o lume a machiajului strident. Te uiţi la foografiile lui Aaron K. şi, mergând  apoi pe stradă, te uiţi la oamenii şi jur şi începi să te întrebi care e, de fapt, adevărata lor faţă…

ISAAC CUENCA: Băiatul care făcea duble pe trecerea de pietoni

Îi lipseşte încă reglajul acela fin dintre tupeu şi smerenie, care e, de fapt, marca emoţională şi stilistică a Barcelonei. În rest, are de toate: tehnică, viteză şi şut. E mai stilat decât Pedro, mai ordonat decât Bojan şi are mai multă naturaleţe pe postul de extremă decât Villa, care a tras din greu în ultimul an ca să se facă de-adevăratelea util lui Guardiola în noul sistem cu “9” fals în faza de atac. Joacă la fel de bine şi pe stânga, şi pe dreapta şi, alături de Thiago, a impresionat plăcut în turneul estival al catalanilor.  Isaac Cuenca e noul nume pe care Guadiola îl propune în prim-planul fotbalului mondial, după ce l-a titularizat contra Granadei, meci în care a fost considerat printre cei mai buni jucători de pe teren.

A revenit la Barcelona B după ce jucase în liga a treia, la Sabadell, echipă cu care a şi promovat, de altfel în Segunda. În câteva luni, a ajuns titular la campioana Spaniei şi a Europei. Greul de-abia acum începe pentru puştanul care, în copilărie, povestesc vechii săi prieteni din Reus, mergea de acasă la şcoală făcând duble pe trotuar, pe trecerea de pietoni, pe scări şi printre bănci, fără să scape mingea niciodată. 🙂

Din copilăria lui Pele nu a rămas nimic. Primele imagini cu el în acţiune sunt chiar de la un campionat mondial. Cu Maradona avem, miraculos cumva, câteva scene cu el, tânăr, într-o grădină, făcând duble cu un măr cules din copac. Cu Messi în acţiune avem deja numeroase filmări, putem înţelege altfel devenirea unui geniu. Cuenca a copilărit însă în plină eră a tehnologiei mobile. Şi ştim, astfel, că amintirile colegilor de şcoală nu sunt simple poveşti. Priviţi copilul din filmuleţul de mai sus şi-l veţi privi cu alţi ochi pe tânărul emoţionat de pasele lui Xavi, Messi şi Iniesta.

Andy Warhol şi presa

Să critici presa e simplu şi mereu la modă. Mai cu seamă când e vorba de “o anume parte a presei”, cel mai adesea cea tabloidă. Dar a o critica deştept, peste media propriilor ei stângăcii stilistice şi locuri comune, nu e deloc uşor. Puţini reuşesc să o facă surprinzând grosolănia maşinăriei de tocat idei, oameni şi celuloză în tuşe subtile. Andy Warhol este unul dintre cei puţini.

Scena media şi personajele sale au stat mereu în centrul atenţiei lui Andy Warhol. Însă lucrările sale care reinterpretează teme şi informaţii din paginile 1 ale tabloidelor epocii sale sunt mai puţin cunoscute. Ele fac obiectul unei interesante expoziţii găzduite de National Gallery of Art din Washington. “Warhol: Headlines”.

Detalii şi mai multe imagini, pe site-ul “New York Times”.

LECŢIA DE CREATIVITATE: Cuvintele ca imagini

S-a născut la Seul, a crescut la Sao Paolo, a studiat la New York, unde a şi lucrat o vreme, pentru ca acum să stea la Palo Alto, angajat pe post de Creative Director la Facebook. Mai înainte lucrase la Google, pe o poziţie similară, iar şi mai înainte la Saatchi & Saatchi. În timpul liber, şi doar în timpul liber :D, mai face una-alta pentru Nike, Jaguar, Coca-Cola, Samsung sau Haineken şi Canon.

E un artist în vogă, face prezentări trăsnet, are proiecte care te lasă cu gura căscată, mai scrie şi cărţi… Ilustraţiile sale pentru “New York Times” sunt veritabile evenimente editoriale. În fine, Ji Lee e un tip cu nume comun, dar cu o imaginaţie cu totul şi cu totul ieşită din comun.

L-am descoperit cu seria sa “Word as Image”, o veritabilă lecţie de creativitate, mai cu seamă pentru copywriterii şi designerii de identitate. Mai jos, un film care colează execuţiile sale pe această temă.

Şi câteva execuţii statice.