BARCELONA: Nouăle fals şi vârsta de aur a fotbalului

Aşa trebuie că jucau marile echipe ale anilor ’30, ’40, ’50. Echipele lui Monti, Di Stefano, Puskas, Kubala sau Kopa, echipele-spectacol cărora le datorăm azi dragostea pentru fotbal a atâtor milioane de oameni. Imaginile sunt puţine de atunci, am moştenit mai mult montaje uitate din buletinele de ştiri de epocă şi amintirile pisălogite ale bătrânilor, care o ţin una şi bună cu fotbalul “de pe vremea lor”. În viteza aceea nepământeană cu care developează, pe repede înainte, vârsta de aur a fotbalului, rezumatele meciurilor marilor echipe ilustrează o realitate contrariantă pentru cunoscătorul de fotbal al zilelor noastre: e o simplitate de neînţeles acolo, golurile vin parcă de la sine, traseele sunt limpezi, ca desenate cu creta pe tablă, iar jucătorii se mişcă de voie, gaussian, în atac, departe de orice marcaj advers şi de orice constrângere tactică dictată la vestiar. Era, desigur, vremea sistemelor de joc tip 1-1-2-7, pe care eram condamnaţi să nu le pricepem nici în ruptul capului, cât om trăi…

Dar a venit lunea trecută, cu derby-ul de Champions League din Campionatul Spaniei dintre FC Barcelona şi Villareal. Barca debuta în noul sezon cu mari probleme de efectiv – cinci fundaşi indisponibili -, iar în aceste condiţii scorul a şocat pe toată lumea: 5-0 pentru jucătorii “blau-grana”. De fapt nu atât scorul a şocat, căci Barcelona e la a n-a “manita” în ultimii ani, cât a şocat registrul tactic pregătit de Pep Guardiola. Un singur fundaş de meserie pe linia de fund, secondat de doi închizători, apoi şase jucători masaţi la mijloc, alături de Messi. “Nu s-a mai jucat aşa ceva de pe vremea lui Di Stefano”, au rămas muţi specialişti reputaţi într-ale fotbalului, cărora nu le venea să creadă ceea ce vedeau. “Aşa trebuie că jucau marile echipe ale anilor ’30, ’40, ’50, echipele lui Monti, Di Stefano, Puskas, K ubala sau Kopa”, au înţeles atunci mulţi dintre iubitorii fotbalului.

Barcelona juca ceea ce noi numim azi, după Montes, “tiki-taka” şi pe vremea “Dream Team”-ului lui Cruijff, cu tânărul Guardiola în teren. Însă, dincolo de calitatea fantastică, irepetabilă, a jucătorilor “cule” de azi, adevărata revoluţie a Barcelonei e de dată foarte recentă. S-a întâmplat pe 21 martie 2010, într-un meci de campionat contra lui Real Zaragoza, câştigat cu 4-2 în deplasare. Un meci în care Ibrahimovici a ratat trei uriaşe ocazii şi în care a marcat abia în minutul 89, după ce Messi i-a cedat mingea pentru a bate penalty-ul pe care decarul îl obţinuse. Messi care, înainte de asta, marcase de trei ori în poarta Zaragozei. A fost atunci, simultan, sfârşitul lui Ibra la Barcelona şi schimbarea de rol pentru Leo Messi care avea să inspire nu doar marile performanţe “blau-grana” de după, ci şi stilul care a şocat pe toată lumea la sfârşit lui august 2011. 21 martie 2010 e ziua în care, dintr-un număr 10 exilat pe banda dreaptă a atacului, Messi a devenit “el nueve falso”, un 9 fals.

60 de goluri a marcat Leo Messi între 21 martie 2010 şi 21 martie 2011, în primul an ca 9 fals: 40 în campionat, 10 în Champions League, 7 în Cupă şi 3 în Supercupă. I-a priit de minune noul rol. Postat cu faţa la poartă, în vârful unui triunghi format alături de Iniesta şi Xavi, Messi s-a dovedit mai prolific ca oricând. Se părea că e un post pe care doar el îl poate juca. Dar Guardiola nu s-a mulţumit cu performanţele sclipitoare ale lui Leo. A încercat imposibilul, o nebunie! A căutat oameni care să cloneze la Barca modelul lui “el nueve silencioso”. L-a pregătit discret în amicalele fără ecou ale verii americane. Atunci a explodat Thiago Alcantara, vedeta şi golgheterul pregătirilor, cu patru goluri. Nu era clar ce vrea Pep, dar înţelegem acum: Thiago fusese forţat ca 9 fals. Iar obsesia pentru încorporarea cu orice preţ a lui Cesc Fabregas capătă şi mai mult sens.

Barcelona din meciul cu Villareal a jucat, de fapt, cu trei vârfuri, trei nouari falşi – Messi, Fabregas şi Thiago – şi două extreme, Pedro şi Alexis Sanchez. O astfel de echipă nu mai poate fi nici anticipată, nici marcată. Cu Xavi, Iniesta, Villa şi Alves, care se inserează şi ei adesea pe ultima pasă în careul de 16 metri şi cu o posesie constant peste 70%, Barcelona lui 2011 nu doar că ne încântă la fiecare meci, ci ne dezvăluie, puţin câte puţin, din fascinaţia vârstei de aur a fotbalului, jocul magic al lui Di Stefano şi Kubala. “E infernal să joci împotriva unui 9 fals, practic nu ai o referinţă în apărare, un jucător pe care să îl iei în piept şi să îl marchezi. Messi stă între cei doi fundaşi centrali şi cei doi mijlocaşi defensivi, şi atunci ai o mare problemă când ai pierdut mingea şi trebuie să te aperi”, explica pentru Marca TV fostul barcelonist Luis Garcia Lara. Iar asta era pe vremea când doar Messi juca “el nueve falso”… “Echipa aceasta va sfârşi prin a juca cu 11 atacanţi falşi”, comenta cu umor pe Twitter un fan “cule” la finele meciului cu Villareal 🙂 Cu Pep şi ai lui, orice e posibil…

Advertisements

Leave a comment

No comments yet.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s