Cum îmbătrânesc jurnaliştii

Întâlnirea dintre un bărbat înfiorător de tânăr şi un bărbat care îmbătrânise frumos în cea mai frumoasă meserie din lume.

Carl Bernstein şi Bob Woodward, la peste 30 de ani de la investigaţia Watergate

L-am întâlnit pe Bob Woodward în 2005. Tocmai lansase “The Secret Man”. Susţinea o conferinţă dintr-un lung şir de ieşiri publice pentru promovarea cărţii, girată de o mare editură din Statele Unite. Atunci mi-am promis să îmbătrânesc în presă. Eram, desigur, teribilist – tânăr, în plină ascensiune profesională, îndrăgostit de o femeie cum nu-mi mai imaginam alta şi plin de bani – bursa cu care urma să îmi plătesc şederea în SUA :). Dar nu despre teribilismul meu e vorba, ci despre fascinanta “exclusivitate” în faţa căreia mă aflam: un om care îmbătrânise frumos în presă!

Plăteai ca să împarţi acelaşi lobby cu Woodward. Apoi plăteai cartea. Autograful era gratis, PR tipic american :D. Totul, dacă reţin bine, în preţul unui spectacol pe Broadway. Pentru un jurnalist plătit din banii US State Department, prezenţa la conferinţa lui Woodward nu era, desigur, opţională: fee-ul de participare se reţinuse la sursă :).

Notă tolontaniană :D: administraţia americană plătea prezenţa la o conferinţă susţinută de un om care tocmai îl desfiinţase pe Bush jr într-o carte!

L-am urmărit atent pe Bob. A insistat să-i zicem Bob :D. Am nimerit între două băbuţe ce ronţăiau fursecuri – incluse în preţ! – şi sorbeau, laolaltă cu ceaiul, fiecare cuvinţel al lui Bob. Woodward avea o energie fantastică, o detaşare faţă de subiecte majore cum n-am mai văzut nici înainte, nici după, şi în orice caz nu la “greii” presei româneşti plus, mai mult decât orice – la 62 de ani! – un chef nebun de presă. Era associate editor la “Post” şi tocmai scosese o carte dură despre Bush şi războiul din Irak. Omul acesta, care îi datora atât de mult lui executive editor-ului Bob Bradley, 51 de ani la debutul investigaţiei Watergate, îmbătrânise în presă. Îmbătrânise frumos, aveam să constat mai târziu, după ce am citit mai mult din şi despre el, dar îmbătrânise în presă! Asta îmi era greu să înţeleg atunci, în 2005, şi mi-e imposibil să mai înţeleg acum, în 2010. Veneam dintr-o presă compromisă, vândută, de “ăi bătrâni”, în care media de vârstă într-o redacţie serioasă nu trecea de 30 de ani.

Pentru public, marea lecţie a lui Woodward şi Bernstein e investigaţia Watergate. Pentru jurnalişti, marea lecţie a lui Woodward şi Bernstein trebuie să fie parcursul profesional al celor doi după investigaţia Watergate.

Văzusem în România atâţia oameni care trăgeau de ei ca să rămână în presă. Oameni la 37-38 de ani care făceau “teren” cu relativ entuziasm şi care se întâlneau cu ironii şi ocări la tot pasul. “Eşti nebun? Fă-ţi şi tu o viaţă! Ce naiba mai cauţi în presă? Caută-ţi şi tu ceva post de PR! Atâta n-ai putut să rezolvi în 10 ani de presă?”.

Babele mele cu fursecurile se agitau să pună mâna pe microfon. Începuse sesiunea de întrebări deschise, iar eu eram cu ale mele, cu o ureche şi cu pixul la vorbele lui Bob, cu cealaltă la vocea care îmi zicea “Rus, va fi presă adevărată în România când vom avea jurnalişti la 50-60 de ani mişunând motivaţi printre studenţii din redacţie, luptându-se cu ei, colegial, pe subiecte, ajutându-i sau invidiindu-i profesional, după caz. Va fi presă în România când vom reuşi să ţinem în presă jurnalişti de 50 de ani şi vom şti să profităm nu doar de experienţa lor, ci şi de investiţia noastră de câteva decenii în credibilitatea şi integritatea lor”.

“Dacă mi-ar da cineva 1.000 de euro pe lună, mi-aş băga picioarele în ea presă!”. Am auzit fraza asta la mulţi jurnalişti de mare calitate (dragi mie). E ce i s-ar putea întâmpla mai rău presei noastre. Woodward e milionar şi nu-şi bagă picioarele – îşi bagă nasul! – într-o investigaţie cu potenţial!

Până m-am adunat cu toate ale mele, coada la autografele pentru cartea despre Deep Throat ieşea cu mult din sală, până în holul hotelului de cinci stele. M-am pus la rând între un mare fan al lui Woodward şi un mare critic al lui – aşa-i în State! – şi mi-am aşteptat rândul. Într-un târziu, a venit autograful. “Thanks, Bob!”.

4 Comments

  1. sa vina “generatia asteptata” sa schimbe ea presa autohtonaaaa

    • Tibi, “generatii asteptate” tot vin. problema e ca de ramas nu prea raman generatii…

  2. Eu cred ca marea problema a presei actuale este ca cei care au condei sunt hiene si restul sunt semidocti. Din prima categorie fac parte putini. De fapt sunt elita care a incurajat intrarea celorlalti cu scopul de a-i folosi pentru dirty jobs and stuff. Hienele vor imbatrani in presa care i-a imbogatit, dar vor imbatrani urat. Ceilalti se vor vinde oriunde pentru o mie de parai.

  3. Sustin spusele Codrutei!!! Suntem tot mai putini dispusi sa ne manjim. Atunci cand scoti mizeria altuia cu mana ta si mai esti si catalogat, te retragi ca magarul care pleaca sa moara. Jurnalistul a ajuns ca sindicalistul, gata Sa Mai prosteasca si Sa Mai manipuleze cativa ametiti care cotizeaza. Apoi te trezesti la peste 30-40 ca nu-ti gasesti locul in lumea pe care odinioara o adorai, ca valoarea textului nu o da publicul, si ca presa e doar o amintire frumoasa. Jurnalistii din SUA? probabil la fel de vandutu


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s