Momentul 25 august: de ce a ajuns presa la coada lui Boc

Vlădescu a făcut o lege proastă, Boc a făcut pe prostul, iar sute de mii de oameni au făcut cozi să plătească dări în condiţii umilitoare. Dar noi, noi jurnaliştii, noi ce am făcut până ieri? După 20 de ani, nu avem nici sindicate legitime, nici asociaţii patronale credibile. De asta s-a ajuns aici.

Se spune că instalatorii au cele mai proaste instalaţii prin case, iar electricienii cele mai proaste reţele de curent. La fel, pantofarii, cei mai proşti pantofi. Nici jurnaliştii nu fac excepţie: experţi când e vorba să murim de grija altora – vorba vine, de cele mai multe ori -, ne-am trezit în ceasul la 12-lea când a fost vorba de drepturile – iarăşi, vorba vine -, de fapt de obligaţiile noastre.

Dar dincolo de toată această debandadă de care nu suntem străini nici noi şi cu atât mai puţin împiedicatul sistem Boc, nu putem ocoli o întrebare: de ce am ajuns aici, de ce nu am acţionat ca o forţă când s-a discutat despre efectele noului mod de impozitare a drepturilor de autor şi despre oribila (in)aplicabilitate a ordonanţei 58? Unde a fost mess-ul şi mass-urile, unde a fost Facebook-ul şi alertele pe bloguri pentru ieşirea în stradă şi unde au fost petiţiile online? De fapt, unde am fost noi atunci? Nu cumva ni se părea că apăram drepturile altora, în timp ce nu eram în stare să ne apărăm propriile drepturi?

Sigur că o breaslă cu reputaţia (?) celei a jurnaliştilor nu trebuie să trăiască din heirupisme social media şi din alerte disperate cu 24 de ore înainte de intrarea în vigoare a penalizărilor legate de o lege care o priveşte şi direct, şi personal, şi financiar. Pentru asta există măcar două instanţe reprezentative: organizaţii profesionale sau sindicate, pe de o parte, respectiv asociaţii patronale. Adică nişte oameni responsabili. Adică ar fi trebuit să fim noi, în definitiv.

De ce a ajuns presa aici? Răspunsul la întrebare este că nici sindicatele, nici asociaţiile patronale nu şi-au făcut treaba. Şi că pe noi, jurnaliştii, treaba cu sindicatele şi asociaţiile patronale nu ne-a interesat niciodată de-adevăratelea.

Cu sindicatele e simplu. Doar MediaSind se mai agită. Şi asta pentru că sindicatele sunt văduvite de implicarea majorităţii jurnaliştilor. Într-o breaslă atât de divizată şi de autosuficientă, în care mulţi jurnalişti de calibru preferă să se aibă bine cu şefii decât să se înscrie într-un sindicat şi când alţi jurnalişti de calibru legitimează şi reprezintă patronatele de pe poziţii de management, nici nu se putea altfel. Avem sindicate slabe, care cu greu îşi pot asuma o legitimitate care să le poată ridica la nivelul de forţă în negocierile cu instituţiile statului.

Cât priveşte asociaţiile patronale, şi ele direct interesate de efectele noii ordonanţe, situaţia e încă mai dramatică. Mulţi patroni se află în război deschis cu actuala guvernare, pe care au şicanat-o mogulistic în campaniile electorale trecute. Când astfel de oameni reprezintă patronatele, e clar că nu au niciun canal de negociere cu Boc, Udrea sau Videanu.

Practic, avem de-a face cu o lege impusă de guvern, nu negociată de presă. O negociere decentă ar fi însemnat un moment zero, un moratoriu pentru stabilirea unor măsuri şi a unor propuneri care să nu afecteze zeci de mii de jurnalişti, ar fi însemnat, în definitiv, un impact atenuat asupra unui domeniu aflat oricum în moarte clinică. Însă nici sindicatele, nici patronatele media nu au putut negocia cu acest guvern. Vina e şi a noastră, să nu ne mai ascundem după coada lui Boc.

Leave a comment

No comments yet.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s