GĂRÂNA: straniul festival de jazz al propriilor gânduri

Note. Stări. Zile. Gărâna 2010.

Ultima ediţie a cunoscutului Festivalul de Jazz tocmai a trecut. Liniştea s-a înstăpânit din nou peste Gărâna. E o linişte atât de densă că muşcatul dintr-o piersică mai crudă are efectul disturbator al unui ambuteiaj isteric în Iancului, în plină Capitală.

În liniştea asta nepământeană, lipsit de camuflajul de întâmplări cotidiene care te ajută să uiţi de tine în marile oraşe, gânduri ascunse îşi fac de cap ca-ntr-un veritabil concert de jazz. E ceva savant în tot amalgamul de distonanţe şi de repetiţii şi de stridenţe şi de forţări ale convenabilului melodios. Numai să ai stare şi să înţelegi muzica asta!

Încă de pe la 6, laolaltă cu primele vocalize ale cocoşilor, obsesiile se îngrămădesc – grăbit şi fără complezenţe -, ca-n tramvaiul 41 de Drumul Taberei, în visele apăsătoare ale dimineţii. Lăsată de cu seara lângă oglinda din baia frustă, nemţească, periuţa de dinţi pare, la trezire, un instrument de tortură, un contrabas zdrăngănind frici vechi, acompaniat de bolboroselile pisăloage ale unui boiler, colţuros ca o mătuşă de la ţară.

Vara şi toamna trec şi revin, pe repede înainte, în ritmul unor nori mânaţi nebuneşte de un dirijor cu mâini lungi, tremurând ca electrocutate de o baghetă conectată la 220-ul propriilor tale nesiguranţe şi capricii.

În drum spre Poiană, flash-urile aparatului foto încadrează flashback-uri din vacanţe mai vechi, un câine te acompaniază ca-n remake-ul unui drum din care n-au mai rămas decât o întrebare şi nişte visuri devenite vise. Şi, desigur, tot timpul de atunci încoace, un timp intens, prelung şi sfâşietor, ca un solo de saxofon.

Ceva mai jos, La Scenă, un unicorn uriaş, băţos, stă încurcat în capul unei căruţe abandonate. Pare o mârţoagă aşa, înlemnit, la propriu şi la figurat, într-o imagine din care-i e imposibil să iasă. O fotografie, nimic mai mult. Bliţ şi o iei înapoi spre sat.

Câinele a dispărut, dar jazz-ul nu a rămas La Scenă, acorduri stranii te însoţesc. Sunt note care fac sens şi fragmente din care, deşi îţi sună cunoscut, nu înţelegi o iotă, la fel cum nu înţelegi nimic din vorba ultimelor nemţoaice rămase în Gărâna. O limbă legănată pe marginea drumului, asemenea fustelor largi – cu înflorituri discrete, c-aşa-i în jazz.

Înapoi în cameră, trei muşte sâcâitoare, ca nişte gruppies, nu se lasă până nu te fac să înţelegi că despre tine e vorba. Că, vrei, nu vrei, tu eşti vedeta festivalului de jazz al propriilor gânduri. Şi astfel înţelegi şi de ce doar “unora le place jazz-ul” :D.

Advertisements

Leave a comment

No comments yet.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s