NOTE DE LECTURĂ: 7 fără 10 (“O dragoste”)

“Un amore”, romanul lui Dino Buzzati, e cronica “minut cu minut” a ceea ce, sec şi cu metodă, dar fără a se pierde în nuanţe – ca orice disciplină doctorală -, psihologia numeşte nevroză obsesională. Cu puţină onestitate, regăsim în povestea curajoasă a lui Buzzati, care nu a ascuns niciun moment faptul că în carte e vorba chiar despre experienţa sa de viaţă, propriile noastre trăiri cărora ne amăgim spunându-le mari iubiri.

“Resping acuzaţia că ar fi vorba în întregime de autobiografie”, scrie Dino Buzzati, răspunzând unor critici irecuperabil pierduţi în detalii străine de substanţa cărţii. “Protagonista nu există; am pus doar câteva trăsături ale fetei pe care am iubit-o, atribuindu-i şi altele, ale altor femei”, se explică autorul italian.

Orium, nu despre Laide e vorba în “O dragoste”. Ea vine şi pleacă, apare şi dispare, sună punctual, la ora fixă, sau nu dă niciun semn de viaţă cu săptămânile. Minte sau spune adevărul, tremură ca o jivină hituită sau calcă ferm, cu paşi de balerină pe stileturi, peste emoţiile şi disperarea lui Tonino. Laide e şi nu e, e ea şi nu e ea. Însă povestea e despre altceva. E despre frumoasa poveste de dragoste dintre noi şi obsesiile noastre.

E ora neprietenoasă şi ingrată în care nu mai există dorinţe. Localurile de distracţie şi depravare închise şi întunecate, amanţii aţipiţi de oboseala cărnii, luminile stinse, chiar dacă lumina zilei nu-i încă îndestulătoare.

Şi maşinile celor mai disperaţi noctambuli s-au întors în garaje. Nici o fereastră luminată. Toţi închişi în toropeala patului. Doar furgoanele salubrităţii care trec din când în când.

O lumină care nu e lumină, cenuşie, somnolentă, de luminator, de o indiferenţă absolută.

Vai de cel ce se lasă surprins într-un oraş de ora aceasta nemiloasă, când plouă năpraznic, iar el este singur!

Dino Buzzati, O dragoste, Editura Polirom, 2002

E 7 fără 10, iar scriitura lui Buzzati dă viaţă golului căscat, la propriu şi la figurat, între acele ceasornicului. Sunt zeci de astfel de infinităţi de 3 secunde sau de 35 de minute sau de 15 zile, pe care fostul jurnalist de la “Corriere della Sera” le rezolvă cu harul celuia care a lăsat în urma sa o fabuloasă şcoală de reportaj.

Structura secvenţială, cu flash-uri de cine-roman, a sedus la o transpunere filmică. Doar că regizorului Gianni Venuccio i-a scăpat tocmai discursul interior al personajului principal. Al personajului principal e cumva impropriu spus, pentru că discursul interior – nevroza – e adevăratul personaj principal, în raport cu care Antonio Dorigo este el însuşi un spectator neputincios.

1 Comment

  1. Frumos post! Si as vrea sa fiu mai putin cliseica dar n-am cum. Uneori lucrurile care ne misca pot fi exprimate doar prin clisee desi e frustrant.

    De Dino mi s-a facut din nou dor, citindu-te. Thanks for the hint 🙂


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s