NOTE DE LECTURĂ: Paşii (“Instinctul lui Inez”)

M-a frapat din primul moment detaliul acesta. E o parte infimă – nici 30.000 de pixeli! – dintr-o fotografie dragă.

Obiectivul camerei focalizează mereu pe zâmbete. Noi avem doi ochi, dar ne lipseşte sensibilitatea camerei. Casas Ros are dreptate: camera, un “ciclop fără inimă”, are, paradoxal, “ochi” pentru astfel de minuni. Semne uşor blurate, ascunse cu delicateţe şi migală – ca-n operele marilor artişti ai Renaşterii – într-un colţ de tablou. Le vede doar cine poate să le vadă.

Au amândoi părul alb. El şi-a asortat senectutea la un costum deschis, uşor, de primăvară, ea şi-a luat o haină roşie, pentru că eleganţa – ca şi iubirea – nu are vârstă. Cât de mult trebuie să se fi iubit ca să-şi poată oferi, unul altuia, această vârstă a iubirii şi aceşti paşi care o îngână legănat, ca-ntr-o şansonetă din anii ’30!

– În schimb, eu credeam uneori că nu ne iubim pentru că nu vrem să ne vedem îmbătrânind…

Carlos Fuentes, Instinctul lui Inez, Editura Humanitas, 2002

Gabriel – personajul principal al lui Fuentes – avea dreptate când îi spunea asta lui Inez. 30 de decenii mai târziu, drumul spre ultima sa reprezentaţie cu “Faust”-ul lui Berlioz avea să-l găsească, la 93 de ani, numărând, singur, paşii de la Festspielhaus până acasă. “O manie a bătrâneţii”, îşi spune marele dirijor. Poate o manie a singurătăţii.

Leave a comment

No comments yet.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s