Anotimpurile Barcelonei

Gaudi i-a dat totul: stil, personalitate, spirit. Freddie Mercury şi Monserat Caballe i-au închinat o odă cum nici un alt oraş nu poate visa. Iar Cruyff, Romario şi Ronaldinho au făcut din rafinamentul Barcelonei un fenomen planetar.

Barcelona lui Joan Miro

În Barcelona, anotimpurile vin pe “Ramblas”, păşind melancolic, braţ la braţ cu sentimentele. Mimii, magicieni ai stărilor de spirit, îngână mut tristeţi şi bucurii fardate în bronz. Oamenii îţi zâmbesc din reviste sau din spatele lor, mii de Ronaldinhos invintându-te să celebrezi viaţa indiferent de minut şi scor, cele două metafore enorme ale lumii noi. Lume nouă pe care, în port, din vârful unei columne demne de împăraţii Romei, Cristofor Colon – alias Cristofor Columb – o arată mândru Cataluniei natale.

Definiţie fără rest a contrastelor, Barcelona e captivă sentimentelor împărţite. Simte deopotrivă nostalgia fireturilor scumpe de pe capa lui Columb şi căldura irepetabilă a paltonului ponosit al bătrânului Gaudi. N-ar putea trăi fără Sagrada Familia, cea mai mare minune a arhitecturii secolului XX, dar nu putea intra în secolul XXI fără ca senzaţionalul Tore Akbar să-i coloreze nopţile. E de neconceput altfel decât cosmopolită, dar n-ar fi cu adevărat Barcelona dacă nu ar face din autonomia Catalunyei principala cauză pentru care luptă.

Barcelona fascinează la fiecare clipire. Arhitectura lui Gaudi e un balsam înmiresmat de care retina nu se mai satură. Iar Parc Guel, a doua mare lucrare barceloneză a lui Gaudi după Sagrada Familia, e un altar închinat frumuseţii Barcelonei. Un balcon deschis spre mare, spre soare şi spre dragoste. Adică spre Barcelona. Mozaicurile care plachează tot ceea ce e semnat Gaudi sunt mărci înregistrate ale oraşului. O replică a acestora va împodobi, din 2012, ca un superb inel, noul Nou Camp, stadionul pe care, mai mult decât oriunde altundeva, fotbal înseamnă artă, iar public înseamnă cultură.

Ca peste tot, oamenii dau sens poveştii metropolei. Barcelonezii au un fel unic de a preţui lumea. Un fel unic de a naşte poveşti, de a provoca şi de a se lăsa cuceriţi. Asta o simţi şi în restaurant, şi la terasă, şi în parc, şi pe stradă, şi în metrou, şi la chioşcul de ziare, şi la Muzeul de Istorie a Catalunyei. Nicăieri un muzeu nu spune spune mai multe despre o comunitate. Şi nu e vorba despre conceptul muzeal, ci tocmai despre modul exemplar în care catalanii şi-au asumat destinul istoric. Acolo înţelegi că liniile lui Gaudi nu sunt inginerii sau matematici superioare, că refrenul lui Freddie şi Monserat nu vine de pe portativ şi că driblingurile lui Cruyff, Ronaldinho sau Messi nu sunt tehnică pură. Sunt altceva, asemeni anotimpurilor ce vin pe “Ramblas”, păşind melancolic, braţ la braţ cu sentimentele.

TrackBack Identifier URI