FC BARCELONA – REAL MADRID: Meciul care a început la 4-0

E greu ca, Real Madrid fiind, să digeri patru goluri încasate într-o oră pe “Camp Nou”. Dar e şi mai greu să trăieşti încă 30 de minute în starea aceea, fără idei, fără atitudine şi fără minge, în vreme ce tiki-taka îţi bubuie, repetat şi înnebunitor, în tâmple.

Meciul a început la 4-0. E ca în jocurile de pe maidan când, de la un scor încolo, se refac echipele, se amestecă jucătorii, vine Aurel la noi şi merge Loţi la voi… Sau se începe de la zero. Cum nimeni de la Barcelona nu voia la Mourinho, s-a început de la “zero-zero”. Abia atunci să vezi show! Abidal ajunsese extremă, Busquets a dat cel puţin cinci pase cu călcâiul, iar Bojan a avut deja prima ocazie de gol în timp ce îl saluta pe Villa, în momentul schimbării. Au fost cele mai solide 30 de minute pe care le-am văzut într-un Barcelona – Madrid. Golul a căzut târziu, ce-i drept, în prelungirile meciului care a început la 4-0, dar într-un “Clasico” e bine să te mulţumeşti şi cu mai puţin. E OK şi un 1-0 în minutul 90+3 :D.

TALENTED MR. RUS (LEE): Cum voi rămâne eu în istoria presei clujene :D

"Talentatul" Ciprian Rus, la lansarea cărţii, alături de autor, Tiberiu Fărcaş, şi de colega Mădălina Prundea

Invitat din timp de autor să vorbesc la lansarea, în cadrul Târgului Gaudeamus, a cărţii lui Tiberiu Fărcaş  “Colosul cu picioare de hârtie – o istorie subiectivă şi ilustrată a presei scrise din Cluj-Napoca, 1989-2010”, am pus, c-aşa se face, mâna pe volum şi-am început să citesc. Cu metodă.

Adică am început cu ziarele şi asociaţiile de media pe la care am trecut eu şi unde puteam analiza mai obiectiv (?! :)) raportul dintre ce se întâmplase atunci şi acolo şi ceea ce surprinsese Tibi în carte. Prin urmare, un demers absolut analitic, deloc narcisist :D.

Numai că tot citind despre “Monitorul de Cluj”, “Sport 80″/”Sport Cluj”, “Avertisment de NV” şi Asociaţia Profesioniştilor de Presa Cluj sau despre corespondenţii presei centrale (“Curentul” şi “Sport Total”, cazul meu) sau despre premiile şi nominalizările oamenilor din presa clujeană la importante concursuri (Clubul Român de Presă şi Premiile “Ioan Chirilă” la mine), am dat, inevitabil, şi peste propria-mi persoană.

Las pe alţii să aprecieze dacă e vorba de calităţile mele sau dacă, pur şi simplu, se repetă Fărcaş, cert e că aşa am intrat eu în istoria presei clujene: în trei din cele patru menţionări calificative ale autorului sunt “ziarist foarte talentat” (când intru în echipa “Monitorului”), “talentat autor de reportaje, nominalizat la Premiile Clubului Român de Presă” (când devin redactor-şef la “Monitorul”), apoi “talentat jurnalist” (când Zoli Cantor şi Cătălin Berindean îmi propun să mă implic în proiectul “Sport 80”). În a patra menţionare sunt “mentor” (înainte să plec spre Bucureşti).

Cam asta e istoria. Crudă cu unii, generoasă (în epitete) cu alţii :D. De-acum, la cât de talentat sunt, tot ce-mi mai pot dori e să nu mor speranţă :). Doamne ajută!

SORIN CÂRŢU: Purtător ilegal de costum

Am privit cu detaşare şi curiozitate venirea lui Sorin Cârţu la conducerea tehnică a CFR-ului după plecarea lui Mandorlini. Şi am văzut în nonconformismul lui un posibil răspuns la criza cronicizată a unui vestiar şi a unei stări de spirit tot mai îndepărtate de momentul de referinţă al primului titlu. Mi-l imaginam genul de antrenor capabil să-l lase pe bancă pe Cadu, de pildă, măcar câteva meciuri, până ce acesta trece peste uzura fizică şi psihică. De fapt, genul de antrenor care să facă exact ceea ce predecesorii lui nu au reuşit, să schimbe ceva radical, adică mai mult decât sistemul de joc.

Cârţu a fost însă preocupat, din start, cu alte lucruri. Şi-a titularizat din primul moment copiii de suflet, pe Rada şi Dică, s-a răfuit cu Mandorlini şi, mai grav, odată cu el, cu italienii din lotul CFR-ului. Cadu a rămas acolo unde-l pusese Bergodi la plecarea sa, iar asta s-a văzut, din păcate pentru cei din Gruia, în avalanşa de autogoluri şi în deranjul general din zona centrală a apărării. Echipa joacă mai liber decât înainte. Jucătorii de calitate îşi fac, în sfârşit, numărul. Sunt lucruri incontestabile acestea. CFR-ul a avut şi foarte mult ghinion, şi arbitraje mai potrivnice decât în anii în care rezulatele pozitive se legau parcă de la sine.

Dar marţi seara, la Basel, echipa a fost victima propriilor slăbiciuni. S-au văzut grozăvii mai mari decât un 0-1 în deplasare. Există lucruri care se pot uita şi există experienţe peste care se poate trece. Nu e însă cazul crizei de nervi a lui Sorin Cârţu. Pentru aşa ceva există bănci de rezervă la Sânnicolaul Mare şi la Aleşd.

După primul meci din grupele Ligii Campionilor, tot cu Basel, la Cluj, presa a sesizat că formatul competiţiei de elită a fotbalului impune costumul din partea antrenorilor. Cârţu era singurul îmbrăcat sport. S-a conformat apoi, la presiunea opiniei publice, iar marţi, la Basel, s-a prezentat la pantaloni de stofă. Degeaba.

O lansare de carte şi două motive să participaţi la ea

Colegul şi amicul Tibi Fărcaş îşi lansează la Bucureşti cartea despre presa clujeană post-revoluţionară. Dacă nici ăsta nu e un motiv pentru clujenii din presa de Capitală să vină la Târgul Gaudeamus, atunci vă mai dau eu unul :D: voi fi acolo şi voi vorbi la lansare despre carte :). Suntem deja o trupă care ne-am organizat şi sperăm ca Tibi să se simtă la Bucureşti ca acasă. Ne vedem vineri la Gaudeamus sau pe blog după, cu detalii de la eveniment.

STUDIU DE CAZ: Starea reportajului

Tocmai am pus mâna pe ultimul număr din “Formula AS”. O revistă pe care voi, cititorii acestui blog, în mod sigur nu o frecventaţi, dar care are câteva texte de mare greutate, de genul celora care nu pot fi trecute cu vederea. Ne plângem prea mult că nu mai avem reportaje şi interviuri de calitate şi omitem, în virtutea unor comodităţi sau a unor clişee – zone din media unde acestea sunt realmente bine expuse. Cazul “Formulei AS”.

Cătălin Apostol scrie un reportaj de o tandreţe fără margini – “Elena şi florile de cireş”. Portretul Elenei, campioană mondială la marş la 84 de ani, la categoria veterani, e un reper al genului.

Bogdan Lupescu face un reportaj-documentar spectaculos despre “Biserica dacică din Vălari”. L-am însoţit pe teren într-unul dintre episoadele documentării articolului şi am asistat, astfel, la o lecţie de fler şi la o demonstraţie de forţă a detaliilor. O poveste grea, întinsă pe trei pagini, pe care o citeşti ca pe o pastilă de 1.000 de semne.

Public şi eu un reportaj de atmosferă despre Luminaţia la Cluj, dar cum lăudătorii îmi sunt bine-mersi, trec peste.

Ideea e că avem de-a face cu trei reportaje scrise de oameni cu experienţă, dar care sunt, fiecare, din registre diferite, iar asta dă o bună radiografie despre starea reportajului de la noi. Nu o să găsiţi nicăieri într-un singur număr de ziar sau de revistă trei reportaje de relativă întindere, darmite scrise în trei registre diferite. Sunt scrise în stilul “Formulei AS”, e evident, dar acesta e un detaliu doar pentru cei neatenţi la detalii :).

Ca să nu mă cantonez doar în zona de reportaj, vă recomand şi două interviuri din acelaşi număr – o destăinuire plină de căldură a Teodorei Enache, celebra jazzistă mutată la Cluj (mi-aş fi dorit să citesc un astfel de articol în presa locală, eu unul nu am citit – poate a fost şi mi-a scăpat), şi unul cu Andrei Ujică, autorul “Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu”. Scrise de Corina Pavel, respectiv Dia Radu.

PS: spor la lectură în print celor pe care v-am făcut curioşi. Pentru restul, link-urile vor veni peste vreo lună, când acest număr va fi urcat online.

Libertatea şi Formula AS

Nu, nu revin în Ringier 🙂 şi nici nu folosesc “Libertatea” ca termen de opoziţie cu vreun alt proiect media. Respect prea mult munca şi pasiunea unor oameni de acolo, pe care îi cunosc şi a căror motivaţie am dat-o exemplu nu o dată. Despre altceva e vorba. Despre libertatea mea, pe de o parte. Şi, desigur, despre “Formula AS”, definiţia acestei libertăţi în momentul de faţă.

Vine o vreme – şi chiar a venit! – când cel mai bun proiect în care merită să te implici e proiectul personal. În jurnalism, asta se cheamă, pompos şi inutil în România, freelancing. Abandonez, oficial, după mai bine de 7 ani, zona de management de proiecte media. Rămân, desigur, managerul capriciilor omului de reportaj Ciprian Rus. Altfel, mă abandonez – de fapt, am făcut-o deja – unei stări după care tânjeam de pe vremea când lucram cu Ciocu, cu Guţea, cu Dănuţ Bodea, cu Zoli… Sau cu Mărinu şi cu Schija în zilele lor bune.

Scriu la “Formula AS” cu dragul şi cu relaxarea pe care nici contractele beton cu mega-trusturi şi nici gentlemens’ agreement-urile cu oameni alături de care erai dispus să mergi până la capăt nu ţi le pot da. Văd, desigur, un semn în împrejurarea asta a întâlnirii cu nişte oameni atât de speciali. Şi mai înţeleg acum cât de mult îmi doream revenirea aceasta la reportaj. Atât de mult încât destinul a complotat amarnic împotriva încăpăţânărilor şi orgoliilor mele până a reuşit. A ieşit urât, s-a lăsat cu dureri şi spaime, cu ochi agăţaţi cu orele în tavan, cu depresii încadrând binecuvântate episoade de luciditate şi ambiţie. Nu se putea altfel.

Ca să nu o lungesc, căci nu mai am de ceva vreme exerciţiul scrisului pe blog :D, e fabulos să ai libertatea de a scrie reportaj după toate regulile genului şi având, desigur, toate condiţiile pentru a face asta. Inclusiv, şi asta e o libertate care le subscrie pe toate celelalte, inclusiv, zic, libertatea de a nu scrie un reportaj atunci când nu îl poţi scrie. Adică de a-l scrie doar atunci când simţi plăcerea de a-l scrie. Am învăţat asta de la Sânziana Pop.

PS: am bunul obicei de a omite să mulţumesc oamenilor fără ale căror mici sau mari gesturi nu aş fi ceea ce sunt sau nu aş ajunge unde ajung. Dacă nu o fac aici şi acum e doar pentru că vom mai vorbi despre povestea cu “Formula AS”. Merită, îmi place să cred.